duminică, 20 octombrie 2019

gânduri din camera cu vedere spre toamnã

vara
se înalță zmeie de hârtie și se construiesc castele de o zi
valurile spală inimile desenate pe nisip 
în care
iubiri de-o noapte dorm ghemuite
cu visele adunate în căușul palmelor
strânse
strâns
să nu depășească linia albă a zorilor

lucrurile trainice se fac înspre toamnă

când puii au învățat deja zborul și
ploile udă rădăcinile stoarse de efortul rodirii

din lemnul pomului sub care ne-am trăit vara 
ne cioplim îngerii 
care ne vor însoți 
cât e iarna de lungă

apoi
urmeazã ultima stație
nu noi
nu încã
nu acum

și coborâm în întunericul acela
fără - cel puțin - să înțelegem

Încotro?

marți, 23 octombrie 2018

Înspre toamnă

anii s-au scurs 
inconştienţi de tinereţea lor 
asemeni cailor sălbatici care freamătă pământul sub copite 
inconştienţi de perfecţiunea trupurilor puternice

am fost - pe rând -
stânci împietrite la hotarul dintre lumile noastre
aripi ce-și caută un căuș de suflet spre a se odihni
strigăte către cer 
și tăcere către adâncuri

zâmbete și mirări
am fost

suntem lumină din iubirile de atunci
și întuneric din nopțile cu felinare stinse

dar acum știm să iubim mai frumos
mai adevărat

mai statornic

în plus

nopțile cresc
și avem mai mult timp pentru vise 

căci şi visele sunt pe măsura oamenilor”  


(citatul îi aparține scriitorului Vasile Voiculescu în ”Căprioara din vis”) 

marți, 9 octombrie 2018

rochițe de îngeri

 - albul reflectă în mod egal toate culorile spectrului -




îți amintești când îți spuneam că pot închide cerul în palme –
azi îți scriu despre cer
ca și cum aș vrea să mă mai nasc o dată
din zboruri

credeam
atunci
că iubirea rezolvă totul și lacrimile trec
așa cum trecea răceala de la siropul de brad
în copilărie

apoi am învățat cât de egale sunt culorile în albul luminii
o picătură de roșu în plus
și îngerii se transformau în fluturi colorați
lăsam mereu o parte de iubire nerostită
să nu murdărim rochițele albe ale îngerilor

ne pregăteam pentru povestea noastră
modelam cuvinte
mereu atenți la picătura aceea de roșu
care creștea în noi
în plus
însuflețeam cu ea – pe ascuns – macii verilor și adormeam
copii
în lanurile sângerii

am lăsat în urmă arlechini
măşti pictate cu lacrimi şi zâmbete

nu mă mai tem
acum
nici de prea multă iubire
nici de întunericul din nopţi

nici de praful din urmele mele

acum ştiu
lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii

vineri, 15 ianuarie 2016

ghiocei pentru flu


uneori
prin noi trec copii încolonați
ținându-se de mâini
ne trag de suflete
hei, priviți-ne, suntem aici

în ochi ne apar sclipiri ciudate
în care se îngrămădesc toate amintirile,
ne punem mâinile la spate
arătăm că suntem cuminți
n-am stricat nimic
nu noi suntem vinovați de toată dezordinea asta care ne umple viețile,
îl privim pe copilul din noi cum aranjează covorul sub pasul păpușii care încă învață să meargă
și ne întrebăm unde ni s-au despărțit drumurile
și când i-am spus gata, de acum sunt mare, nu mai vin aici să mă joc

târziu
înțelegem că am greșit undeva
și dacă nu mai suntem în povestea copilului
nu mai suntem adevărați
suntem doar măști,

El e singurul adevăr


duminică, 17 aprilie 2011

întâmpinare

ramuri de credinţă



prea e drum până la tine
Doamne
lemnul crucii te-a înălţat prea mult
am rătăcit
m-am îndoit adesea de noi
iar sângele palmelor tale
mi-a părut doar rugina
cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum
când din ramurile de finic
am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte
ca şi cum Eu

duminică, 12 decembrie 2010

iepuri


(prea puţini îngeri – mi-ai spus – şi atunci am mai desenat doi;
totuşi, va trebui să avem grijă de ei...)

oameni de zăpadă se ascund în noi
iepuri mari aleargă prin zăpezile ce ne înconjoară
– lasă iepurii mi-ai spus
mi-e frică
îngeri temători ies de după soba din odaia bunicii
să-şi îmbrace aripile de demult
câţiva paşi până la icoane
 
numai de nu s-ar îneca în albul de var al pereţilor


sâmbătă, 9 ianuarie 2010

„Hic Rhodus, hic saltus”*

Diez
sari!
– mi-ai spus – umbrele acestea sunt munţii
crestele lor mângâie cerul şi tălpile tale deopotrivă
eu vedeam doar iazul cu peştişorii aurii, iarba încărcată de gâze, fluturii
dansează! – mi-am spus – acesta e trandafirul
şi mi-am încălţat poantele care aşteptau demult primii paşi
atunci...

Becar
...soarele a apus şi a venit toamna
umbrele s-au pierdut în abisuri iar frigul a muşcat adânc din petale
mi-am desfăcut panglicile şi am aşteptat

Bemol
târziu am înţeles că spuneam acelaşi lucru
tu în cuvinte
eu în tăceri
_________________
*chei: proverb, Hegel, Kierkegaard