întâmpinare

ramuri de credinţă

prea e drum până la tine

Doamne

lemnul crucii te-a înălţat prea mult

am rătăcit

m-am îndoit adesea de noi

iar sângele palmelor tale

mi-a părut doar rugina

cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum

când din ramurile de finic

am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte

ca şi cum Eu

iepuri

(prea puţini îngeri – mi-ai spus – şi atunci am mai desenat doi;

totuşi, va trebui să avem grijă de ei...)

oameni de zăpadă se ascund în noi

iepuri mari aleargă prin zăpezile ce ne înconjoară

– lasă iepurii mi-ai spus

mi-e frică

îngeri temători ies de după soba din odaia bunicii

să-şi îmbrace aripile de demult

câţiva paşi până la icoane

 

numai de nu s-ar îneca în albul de var al pereţilor

„Hic Rhodus, hic saltus”*

Diez
sari! – mi-ai spus – umbrele acestea sunt munţii
crestele lor mângâie cerul şi tălpile tale deopotrivă
eu vedeam doar iazul cu peştişorii aurii, iarba încărcată de gâze, fluturii
dansează! – mi-am spus – acesta e trandafirul
şi mi-am încălţat poantele care aşteptau demult primii paşi
atunci...

Becar
...soarele a apus şi a venit toamna
umbrele s-au pierdut în abisuri iar frigul a muşcat adânc din petale
mi-am desfăcut panglicile şi am aşteptat

Bemol
târziu am înţeles că spuneam acelaşi lucru
tu în cuvinte
eu în tăceri
_________________
*chei: proverb, Hegel, Kierkegaard

colindul meu

(începutul)

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
să mă ierţi, că am greşit prea multe
şi de când ai mei s-au dus la cer
nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
nu mai sunt, demult, copil cuminte
plâng prea mult şi prea ades greşesc
şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
şi nu par să-mi meargă toate bine
ar mai fi un lucru de făcut:
să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

azi nu sunt ştiri

„- Cum să fie mort Hemingway? Nu vorbiţi prostii... La Paris nu moare nimeni, niciodată.”
(Matei Vişniec – Sindromul de panică în Oraşul Luminilor)

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.
nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.
încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.
închise.
îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.
până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.

aripi de sticlă

(păpuşa avea mâna ruptă, de aceea nu putea s-o fluture în semn de rămas bun)


sunt mai mult suflete decât aripi

le ademenim cu zâmbete largi lipite pe faţă
se apropie timid
cuibăresc în noi umplu goluri
le înlănţuim zborurile cu lacăte grele
să le-avem pentru mai târziu
aripile se sparg înspre toamnă
izbite de cuştile grele

suntem mai mult trupuri decât oameni

colourless

„şi un dor ca un păcat

le trece uneori prin vis”

(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

toamna asta nu-mi datorează nimic

mă lasă să-i cutreier cărările brăzdate de ploi

uneori mi le desenează pe obraz

visurile mele defilează pe ele

printre frunze cu răni în formă de cruci

când şi când

nişte îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji de zboruri adormite

dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă