totuşi, cuvinte

întâmpinare

2011-04-17T16:48:00.002+03:00

ramuri de credinţă

prea e drum până la tine

Doamne

lemnul crucii te-a înălţat prea mult

am rătăcit

m-am îndoit adesea de noi

iar sângele palmelor tale

mi-a părut doar rugina

cuielor lumeşti

n-am crezut că faci şi tu jumătate din drum

cum să te întâmpin acum

când din ramurile de finic

am împletit cunună şi mi-am aşezat-o pe frunte

ca şi cum Eu

iepuri

2010-12-12T20:41:00.001+02:00

(prea puţini îngeri – mi-ai spus – şi atunci am mai desenat doi;

totuşi, va trebui să avem grijă de ei...)

oameni de zăpadă se ascund în noi

iepuri mari aleargă prin zăpezile ce ne înconjoară

– lasă iepurii mi-ai spus

mi-e frică

îngeri temători ies de după soba din odaia bunicii

să-şi îmbrace aripile de demult

câţiva paşi până la icoane

numai de nu s-ar îneca în albul de var al pereţilor

„Hic Rhodus, hic saltus”*

2010-01-09T18:59:00.004+02:00

Diez
sari! – mi-ai spus – umbrele acestea sunt munţii
crestele lor mângâie cerul şi tălpile tale deopotrivă
eu vedeam doar iazul cu peştişorii aurii, iarba încărcată de gâze, fluturii
dansează! – mi-am spus – acesta e trandafirul
şi mi-am încălţat poantele care aşteptau demult primii paşi
atunci...

Becar
...soarele a apus şi a venit toamna
umbrele s-au pierdut în abisuri iar frigul a muşcat adânc din petale
mi-am desfăcut panglicile şi am aşteptat

Bemol
târziu am înţeles că spuneam acelaşi lucru
tu în cuvinte
eu în tăceri
_________________
*chei: proverb, Hegel, Kierkegaard

colindul meu

2009-12-25T10:48:00.008+02:00

(începutul)

Doamne, nu ştiu astăzi cum să-ţi cer
să mă ierţi, că am greşit prea multe
şi de când ai mei s-au dus la cer
nu mai are cine să m-asculte.

Uneori mai uit să mulţumesc
nu mai sunt, demult, copil cuminte
plâng prea mult şi prea ades greşesc
şi în gând, şi-n faptă, şi-n cuvinte.

Şi acum că, iată, am crescut
şi nu par să-mi meargă toate bine
ar mai fi un lucru de făcut:
să te rogi tu, Doamne, pentru mine.

azi nu sunt ştiri

2009-11-06T18:39:00.005+02:00

„- Cum să fie mort Hemingway? Nu vorbiţi prostii... La Paris nu moare nimeni, niciodată.”
(Matei Vişniec – Sindromul de panică în Oraşul Luminilor)

în încremenirea dintre două anotimpuri ploile au tăcut iar viscolele nu vorbesc încă.
nici scrânciobul nu plânge nu-l mai apasă niciun vis s-au îngrămădit toate în sertarul cu miros de levănţică printre fluturi fără aripi şi bucle decupate din părul păpuşilor de demult.
încă ude ferestrele sunt frontiere între lumea de pământ şi cea de creion.
închise.
îngerii au îmbătrânit şi îşi mângâie bărbile gânditori nu mai îndrăznesc zboruri.
până şi El pare că a obosit şi doarme.

tăcere.

doar calul meu alb galopând dinspre lună.

aripi de sticlă

2009-10-16T21:48:00.002+03:00

(păpuşa avea mâna ruptă, de aceea nu putea s-o fluture în semn de rămas bun)

sunt mai mult suflete decât aripi

le ademenim cu zâmbete largi lipite pe faţă
se apropie timid
cuibăresc în noi umplu goluri
le înlănţuim zborurile cu lacăte grele
să le-avem pentru mai târziu
aripile se sparg înspre toamnă
izbite de cuştile grele

suntem mai mult trupuri decât oameni

colourless

2009-09-26T12:01:00.003+03:00

„şi un dor ca un păcat

le trece uneori prin vis”

(Rainer Maria Rilke – Îngerii)

toamna asta nu-mi datorează nimic

mă lasă să-i cutreier cărările brăzdate de ploi

uneori mi le desenează pe obraz

visurile mele defilează pe ele

printre frunze cu răni în formă de cruci

când şi când

nişte îngeri tăcuţi îmi cresc din palme

se aşază pe scări atârnate de cer

aşteptând mângâieri

ori poate răstigniri

nu sunt îngeri îmi spui

sunt doar vrăbii

scările duc înspre cuiburi uitate unde

arlechini demodaţi prefac în aripi

coji de zboruri adormite

dar eu ştiu

îngerii aceia tăcuţi nu sunt vrăbii

scările sunt punţi între lumile noastre

după fiecare mângâiere urmează o răstignire

în tărâmul acesta fără culori

liniştea dintre noi are gust de toamnă

crochiu de toamnă

2009-09-06T13:23:00.001+03:00

pleacă vara

câte o fluturare de mână

pentru fiecare poveste care moare

înainte de a apuca să-i scriu sfârşitul

nu plâng

orice moarte determină undeva o nouă viaţă

trebuie doar să ştii unde să o cauţi

prizonieri ai toamnelor noastre

suntem pomi la margini de drum

ne-au crescut rădăcini groase

sub coaja tare ascundem suflete moi

ne împletim crengile ca gâturi de lebede îndrăgostite

dintr-o creangă ne cad frunze

din alta ne mai zboară fluturi

între două anotimpuri

între două visuri

între două lumi

două mâini

o mână cu fluturi

o mână cu frunze

împreunare mută de zbor şi cădere

toamnele noastre umblă desperecheate pe lângă noi

două păsări mari cu aripi prea grele

nu plânge

poţi să mă iei de mână

trebuie doar să ştii unde să mă cauţi

aici e muntele meu

2009-08-25T00:01:00.002+03:00

de pe stânca aceasta îmi învăţam visele să zboare
apoi le aliniam ca pe nişte soldaţi invalizi
le îmbrăcam în alb
şi-mi spuneam că sunt îngeri

când zburau
mă agăţam de ele cu funii
care îmi brăzdau linii sângerânde în palme

viaţă
dragoste
fericire

linia vieţii se unise cumva cu cea a dragostei
conturau împreună un cerc
fericirea o fi înăuntru îmi spuneam
căutam undeva un capăt
să pot intra

mai caut

trebuie doar să mă descalţ de iarbă
şi să-mi colorez acel zâmbet
despre care spuneai cândva că e năvod pentru îngeri

oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie

2009-07-23T20:19:00.004+03:00

oamenii mari sunt nişte dumnezei de hârtie

ei pot colora marea în roşu

ca şi cum o mie de sori ar apune în ea

copile

până nu te faci mare

fă din hârtia lor firave bărcuţe

şi dă-le drumul să plutească pe marea însângerată

visul din bibliotecă

2009-07-18T23:50:00.003+03:00

(out-of-the-way)

furişată pe fereastra bibliotecii

noaptea îşi adună întunericul îngrămădindu-l

în lungi umbre ale dimineţii

„ia-ţi fantasmele tale şi umblă!” îmi cere ziua ce se deschide

mereu la aceeaşi pagină (pe care o tălmăcesc de fiecare dată altfel)

mă desprind de pe raftul cărţilor cu poveşti

dintre îngeri somnoroşi cu aripi de ipsos

aşchii de vise îmi izbesc încă tâmplele

ţin ochii închişi

te recompun

păşeşti tăcut printre cititorii-năluci

ici un cuvânt

colo o iubire

îţi întind un bănuţ (cum fac duminica la biserică)

îl încerci între dinţi

nu ai crezut niciodată în mine

Pledoarie pentru suflet

2009-05-13T12:37:00.002+03:00

(sau poate nu...)

Ploile de dimineaţă îl găseau mai mereu cuibărit într-un vis. De fapt, îl trezea cântecul acelui zâmbet, ca o chemare: pic, pic! Pic, pic! Ieşea la geam şi zâmbea şi el, aşa cum zâmbeşti unei amintiri decupată, parcă, dintr-o fotografie.
Învăţase să cânte asemeni ploii şi o făcea deseori. Dar niciodată de faţă cu lumea de afară. Între nebunie şi cuminţenie o alegea, mai mereu, pe cea din urmă. Nu se îndura să lase sfinţenia doar în seama îngerilor. Erau prea mulţi îngeri căzuţi...
Printre oameni păşea întotdeauna în şoaptă. Îşi învelea tăcerea în alte tăceri aşternând straturi de cuvinte nerostite între el şi lume. Uneori, oamenii îi sfâşiau tăcerile cu un ţipăt. Atunci îşi reclădea bucăţile de linişte, aşa cum îşi refac păianjenii pânzele rupte... Apoi, după ce mai bâjbâia puţin prin întunericul acelui ţipăt străin, îşi aprindea lumina dinlăuntru, cum fac orbii.
Locuia într-un adult cu trup de femeie. Îi colinda drumurile dintre creştet şi tălpi, zăbovind mai mult în zona coastelor... şi mai mult în partea ei stângă... Rămânea o vreme acolo, zăbrelit de bună voie, pasăre întoarsă în colivia de unde îşi luase zborul.
„Tu cântă mai departe!” îi şoptea ploaia. Şi ea pleca să-şi poarte zâmbetele către alte ferestre.
Închis între gratiile coastelor, zâmbea şi el, ca un cântec: pic, pic! Pic, pic! Apoi îşi relua umbletul în lumea dintre creştet şi tălpi: Ahasverus rătăcitor în veşnică peregrinare, plătind pentru vina de a nu fi purtat alte cruci.
Strânsese în lumea sa toate anotimpurile. Pe cărările de lângă tâmplă cădeau fulgi mari şi albi ca lumina... Apoi urma locul acela colorat în primăveri unde se întâlnea cu Dumnezeu... Şi puţin mai jos, locul cu fluturii verii. Iar când cobora potecile până la tălpi simţea cum îi foşneşte toamna sub umblet...
„Aici poţi să fii ce vrei tu!” îşi spunea, întrebându-se ce fusese când se bucurase ultima oară. Poate zbor... ori petală... sau poate înger... Şi de fiecare dată îi părea rău că uitase ultimul vis.
Îşi amintea doar că rezonase mereu cu zâmbetele cântate ale ploii...
Şi că numise asta dragoste...

P.S. Poţi să auzi şi tu cântecul unui zâmbet.
Trebuie doar să-ţi prinzi cireşe la urechi chiar dacă ţi-au plecat demult primăverile... să recunoşti că-ţi zâmbesc şi ţie îngerii dintr-un colţ de cer şi să nu consideri acest lucru ca fiind cumva demodat... să alergi în picioarele goale prin câmpurile de maci fără să te sperie somnul care va urma... să ştii că pământul pregăteşte mereu alte flori care încă dorm în sâmburii tăcuţi...
Şi să numeşti toate acestea dragoste...

Povestea de dincolo de Poveste

2009-03-27T11:52:00.001+02:00

Se hotărâse de ceva vreme să plece din Poveste.
Pentru că aici, în timpul fără Timp al poveştilor, se rătăcise. Nu ştia când e vremea cuvintelor, ori când e vremea tăcerilor. Nici măcar când e vremea să crească nu ştia.
Întâmplător, văzuse pe măsuţa de la intrare scenariul Poveştii şi trăsese puţin cu coada ochiului. „Atâtea pagini! Pot lipsi o vreme fără să bage cineva de seamă. Doar cât să aflu în ce Timp sunt şi apoi mă voi întoarce.”
Atât dorea. Să înţeleagă de ce o tulbură verdele crud al salciei pe care o vedea în fiecare dimineaţă pe fereastra deschisă a poveştilor... De ce vibrează, de la un timp, odată cu pământul care-şi clocoteşte energiile sub coaja ce stă să crape, în fiecare primăvară... Să se înţeleagă, adică.
Nu dezvăluise nimănui hotărârea sa, dar în dimineaţa aceea găsise lângă pat o pereche de aripi. „Or fi de la Aripioară-Frântă pe care l-am învăţat să zboare din nou, după ce l-am găsit rănit în grădină. Sau, poate mi le-a lăsat Crăiasa furnicilor drept mulţumire că nu-i strivesc supuşii sub tălpi. Chiar dacă asta înseamnă, uneori, să ţopăi caraghios pe străzi, în vârful picioarelor. Sau de la Peştişorul auriu din iazul de lângă poartă, or fi. Mi-o fi auzit gândurile într-o zi, pe când visam să zbor, în timp ce curăţam iazul... şi mi-o fi împlinit dorinţa.”
Îşi aşeză aripile pe umeri şi le mulţumi, în gând, prietenilor din Poveste.
Apoi mai aruncă o privire peste cartea de pe măsuţă, încercând să se asigure că are suficient timp pentru călătoria aceasta şi ieşi Afară, închizând uşa în urma ei.
La început nu ştiu încotro s-o apuce.
Auzi clipocitul unei ape şi porni într-acolo. Fie şi doar pentru că asta îi aminti că i se făcuse sete. De altfel, băgă de seamă că avea, acum, o grămadă de necesităţi, dorindu-şi lucruri pe care, până atunci, abia dacă le băga în seamă.
Începuse să crească. Observase acest lucru când, după ce se odihnise în iarbă privind dansul unor fluturi, încercase să-şi încalţe din nou sandalele prăfuite.
Îşi continuă drumul desculţă şi învăţă ce este durerea.
De la o vreme, începuse să întâlnească fiinţe asemeni ei. Oameni. Unii treceau mai departe fără s-o observe... alţii o îmbrânceau ca şi cum i-ar fi stânjenit... Erau şi oameni care o atingeau într-un mod ciudat... ca o mângâiere, parcă. În orice caz, cam aşa cum atingea ea florile când ştia că nu o vede nimeni...
Cineva o luase chiar de mână şi îi vorbea întruna. Nu înţelegea prea bine ce îi spune dar în acei ochi îngăduitori găsise ceea ce căuta: Timpul.
De atunci, ochii aceia îi ţineau mereu loc de oglindă şi de câte ori simţea că se pierde se regăsea în imaginea blândă şi îngăduitoare pe care ei i-o reflectau.
Învăţase să fie Om. Avusese o grămadă de experienţe dar cea care o marcase cel mai mult se petrecuse în ziua în care descoperise lacrimile. „Seamănă cu ploaia pe care o aşteptam demult, ascunsă printre straturile cu flori. Atâta doar că ploaia mea este sărată. Florilor nu le-ar folosi la nimic” îşi spuse, dezamăgită de inutilitatea unui lucru abia învăţat.
Dar trăind după regulile Timpului, o cuprinsese o oboseală ciudată. Îl lăsă, aşadar, să-şi vadă de curgerea lui, iar ea se aşeză sub vişinul din grădină.
Atunci văzu salcia: verdele acela crud care-i colora frunzele îi amintea, parcă, de ceva... Era ca o jale care o cuprindea în timp ce în pământ se răzvrăteau energii neştiute... copila îşi oglindea chipul în unda leneşă a apei... bunicul se ridica din pământ... pe umeri îi crescuseră două păsări mari... îi făcea acum, cu mâna, din cer...
„Am şi eu aripi!” îşi aminti. Şi îşi croi zborul către lumea tainică dinlăuntrul său: bunicii... straturile cu flori... gâzele care circulau pe trunchiul salciei înverzite...
Izbi cu sapa coaja tare a pământului având grijă să nu rănească plantele abia ieşite. „N-ar strica puţină ploaie!” îşi spuse. Şi peste pământ căzu, atât de inutilă, ploaia ei...
Era din nou primăvară.
Trebuia doar să mai arunce o privire peste cartea de pe măsuţa din hol. Să vadă cât mai are din Poveste...

prinos

2009-02-12T13:06:00.006+02:00

scaunele împerecheate în săruturi
îşi zidesc tăcerile
dincolo de piatra cu suflet de poartă

pasărea multiplicată în o mie de zboruri
se înalţă ca o rugăciune
peste ultimul modul al infinitului

copilul tăinuit în cuminţenia pământului
descoperă cu bucuria începutului
duhul îmbrăcat în forme săpate cu dalta

columna se înalţă în noi
vorbindu-ne despre trecerea Lui

Poveste cu mine

2009-01-28T12:02:00.006+02:00

Poveste cu mine
(şi cu îngeri)
Iarna aceea adusese raiul mai aproape.
Ninsese atât de mult încât distanţa dintre pământ şi cer pierise iar fulgii continuau să se bulucească în roiuri albe căutându-şi, parcă, locul pe pământ.
Cu o seară înainte coborâseră şi câţiva îngeri de pe turla bisericii şi se jucaseră în zăpadă toată noaptea.
Priveam totul de sus: munţii înconjurau întreaga aşezare, râul îşi vedea de cursul lui chiar dacă gheaţa îi acoperise o bună parte din ape... curtea în care nu mai distingeam nimic de atâţia nămeţi... şi acel miros de lumină de la graniţa dintre două lumi: una albă şi rece, asemeni zăpezii de afară... alta albă şi caldă asemeni imaginii de dincolo de geam.
Venise vremea să cobor...
Păsările m-au purtat într-o cădere uşoară prin tunelul cu vălătuci de lumină şi cu amintiri ale promisiunii că mă voi întoarce. Alb... foarte mult alb... urmele îngerilor pe zăpadă... Apoi lumina... tot mai caldă... şi zorii... tot mai multă lumină...
*
Din pătuţul mic, în care urma să petrec o bună bucată de timp, privesc în jur: căldura... uşa... primul prag pe care îl voi trece în această viaţă... geamul cu cadrele verzi... şi, dincolo de el, fulgii... şi îngerii de pe turla bisericii... şi cerul ce începea să se nască din fuioarele primilor zori, semn că promisiunea avea să fie împlinită...

mi-am privit umerii
păsările acelea albe îşi luaseră zborul
lăsându-mi în loc două aripi de înger

între ramele tabloului cu oameni
mă pierdeam
când printre feţe zâmbitoare
când printre spinări încovoiate de griji
uneori aproape de cer
alteori de genuni

acum nu mă mai tem
nici de întunericul din nopţi
nici de praful din urmele mele

ştiu că toate se vor sfârşi
doar lumina va fi mereu acolo
împlinind promisiunea întoarcerii...

Uitate prin sertare...

2009-01-05T10:01:00.006+02:00

Sunt cerşetor de vise

Eu m-am născut din noaptea albită de zăpezi
mai târâi după mine bucăţi de întuneric
mă spăl în primăvară în albul din livezi
şi mă aşez, aievea, într-un prezent himeric.

Mă mai desprind, tăcută, din umbrele ce cresc
sunt cerşetor de vise întors cu palma goală
şi-mi fac altar din toamnă unde să te iubesc
când îngerii se lasă din zbor, la mine-n poală.

Ştiu, licuriciul nopţii e vierme peste zi
iar vara când apune se scutură de fluturi
de-aceea caut ţărmul unde să pot iubi
şi-n asfinţit de lume, la fel ca la-nceputuri.

Când în oglinzi de ceruri doi îngeri se sărută
eu mă privesc în tine ca-ntr-o oglindă mută.

****
Cu flori de tei...

Cu flori de tei şi cu cireşe coapte
păşesc în somn cu gândul către tine
când cerul se deschide-n miez de noapte
şi îşi întinde palmele spre mine.

Şi parcă-mi fură noaptea din cuvinte
când te şoptesc în visurile mele
şi-ntoarsă spre-o aducere-aminte
te zugrăvesc să fii la fel ca-n ele.

Nu las să-mi intre noaptea pe fereastră
mă zbat în vis, să-i pun zăvor tristeţii
şi-apoi, cu bulgări de lumină-albastră
încerc să spăl rochiţa dimineţii.

Cu flori de tei şi cu cireşe-n poală
dorm sufletele noastre-n porţi de vise,
mor florile, petală cu petală,
în cimitire de iubiri promise...

****
Tu, lacrimă

Te-am zămislit în trupul meu demult
schimbând din cărţi, scolastice clişee
şi te-am iubit şi te-am născut apoi
ca lacrimă-bărbat din ochi-femeie.

Şi nu l-am ascultat pe Dumnezeu
am inversat geneza pentru tine:
n-am aşteptat să cresc din coasta ta
ci te-am născut, ca lacrimă, din mine.

Şi te mai nasc, aşa, din când în când
să pot să te mai plâng, din vreme-n vreme,
iar tu să-mparţi lumina-n curcubeu
şi să rămâi la mine între gene...

****
Aproape toamnă...

Şi încă mai învăţ cum să iubesc
chiar dacă fluturi mor înspre chindie
şi-încerc să mă aşez în câte-un vers
să încropesc din el o poezie.

Şi încă mai zâmbesc privind spre cer
chiar dacă norii plâng de-o vreme-ntruna
că-mi scrijelesc iubirile pe flori
şi mor în mine, una câte una.

Şi mai rămân, un timp, privind în noi
chiar dacă toamna curge înspre mine
să pot să-mi amintesc când mi-o fi dor
şi mă apleacă gândul către tine.

Când ai plecat, mi-ai strâns prea tare palma
şi-aveam în ea un vis... ce tristă-i toamna...

****
EU

Sunt lacrimă... port curcubeu-n suflet
Şi din lumini de vis, iubire strâng.
Rămân, în gâtul ochiului, tăcută...
Sunt lacrimă ce nu pot să mă plâng...

Nu mă mai pot prelinge nici in şoaptă
Peste tăcerea pietrelor din piept.
Încremenită, - înger în icoană-
Sunt lacrimă ce nu mă plâng... aştept...

Mă întregesc cu-a lumii dezmirare
Şi aripi de lumină simt că-mi cresc.
Sunt lacrimă... o lacrimă de înger
Şi-n loc sa plâng, aleg sa vă iubesc...

****
Când paşii tăi îmi desenau lumea bucată cu bucată
lacrimile învăţau să tacă
iar sufletul încălzit de răsuflarea ta
îşi dezbrăca tăcerile.

M-ai cuprins
era târziu pe partea mea de lume
luna mai plecase luându-şi cu ea cărăbuşii.

Pe felia mea de cer înfloriseră macii
să-mi acopăr cu roşu sufletul dezgolit de vise
tremurând ca frunzele mesteacănului plantat astă-toamnă.

Iar rana aceea deschisă e fereastra către sufletul meu...

Un fel de înger

2008-11-15T10:45:00.002+02:00

Maria se lăsă cuprinsă de apa încă destul de caldă a râului. Când îi ajunse la gât, se întoarse şi făcu pluta pe spate, alăturându-se celorlalţi copii.
- Maria, ai întârziat! Unde ai fost?
- Să iau pâine! minţi Maria.
- Ai văzut? Ieri a venit circul în oraş!
Văzuse. De altfel, se vedea şi de acolo, de pe malul râului. Nu trebuia decât să-ţi duci mîna la ochi, să te fereşti de soare. Coborâse binişor pe cer dar încă strălucea deasupra corturilor mari care ascundeau sub ele toate culorile circului.
Totuşi... Atâtea cuşti! Şi toate animalele acelea închise care făceau giumbuşlucuri pentru o bucăţică de zahăr...
Acolo fusese Maria. Se strecurase pe lângă corturi şi se împrietenise cu paznicul circului. Îl înduplecase s-o lase să vadă puiul de leu despre care auzise că e bolnav. Paznicul se învoise cu greu, însă numai după ce o făcuse să promită că nu va spune şi celorlalţi. Ce s-ar fi făcut dacă veneau toţi pe capul lui? Promisese. Puiul de leu zăcea într-un colţ al cuştii. Avea laba umflată şi paznicul îi povestise că în timpul transportului se înţepase într-o sârmă ruginită şi rana i se infectase. Nu-l putea ajuta cu nimic...
Copiii ieşiră din apă. Era septembrie şi serile nu mai aveau căldura celor din lunile trecute, în curând vor renunţa la scăldat. Şi vacanţa era pe sfârşite...
- Auzi la Costel! Clovnii sunt trişti! Cum să fie trişti?! Eu râd mereu numai când îi văd!
- Ba sunt falşi! interveni şi Ioana. Nu ştii niciodată dacă râd sau plâng! Tu ce crezi, Maria?
- Mie mi-e milă de puiul de leu... spuse Maria în timp ce îşi îmbrăca rochiţa peste costumul de baie încă ud.
Nu înţeleseseră prea bine dar se grăbiră fiecare spre casă, împinşi de foame. Şi, oricum, fata asta era cam ciudată în ultimul timp...
Când se despărţiră, Maria se îndreptă spre „locul ei pentru gânduri” cum îi plăcea să numească treptele de piatră ale bisericii, pe care se aşeza ori de câte ori avea ceva de lămurit cu ea însăşi. În faţă se întindea parcul din care teii, salcâmii şi castanii îi şopteau mereu câte ceva despre anotimpuri... Îi plăcea să le privească trunchiurile puternice imaginându-şi poveşti... una pentru fiecare copac... Mai avea multe poveşti de inventat...
Acum se gândea la povestea ei... În oraş se făcea o campanie în cadrul căreia toţi erau încurajaţi să dea jucăriile uitate prin poduri pentru a fi împărţite copiilor mai puţin norocoşi. Îi era milă de acei copii... dar şi animăluţele ei de pluş... nu se îndura să le înstrăineze. Era ca şi cum şi-ar înstrăina o parte din copilărie... ca o trădare... Şi totuşi...
Ea nu mai era copil. Prima dată simţise asta în primăvară când se plimbase cu Vlad pe sub teii înfloriţi. Atingerile lui îi spuseseră că trecuse de copilărie... În urmă cu două săptămâni Vlad îşi schimbase drumul, ocolind parcul. Dar ea nu se mai întorsese la copilărie... Crescuse...
La asta se gândea Maria când o văzu din nou pe femeie, strecurându-se ca o umbră. Şi ieri făcuse la fel: aprinsese două lumânări pe care le aşezase cu grijă în locul cu nisip - anume amenajat la dreapta bisericii - şi apoi se pierduse pe aleea din parc. Maria simţi cum o pătrunde frigul prin rochiţa udă. Se ridică de pe trepte şi se grăbi spre casă.
Trei zile a zăcut în pat, cuprinsă de febră.
*
Văzu cum clovnul îşi apropie faţa de a ei. Maria întinse mâinile şi îi mângâie obrajii: mai întâi pe cel cu lacrimi... apoi pe cel cu zâmbete... El îşi apăsă nasul roşu de plastic şi acesta scoase un sunet vesel, ca de claxon răguşit. Râseră amândoi. Atunci văzu: clovnul era femeie! Şi nu oricare... era femeia care aprindea lumânări!
- Pentru cine le aprinzi? o întrebă.
- Una pentru suferinţa celor vii...
- Şi cealaltă? abia îndrăzni Maria.
- Cealaltă pentru ceea ce mai trăieşte doar în noi...
Apoi dispăruse...
*
Maria deschise ochii. Raze de soare pătrundeau pe geam, printre crengile nucului de sub fereastră şi ea încercă să înţeleagă ce moment al zilei este. Vru să se uite la ceas şi văzu că, de pe noptieră, clovnul de cârpe îi zâmbea ciudat...
- În sfârşit, Maria! Te-ai trezit! Ai avut febră trei zile.
- Mamă! Ce-i cu... şi se uită nedumerită spre noptieră.
- Nu-ţi mai aminteşti... Vorbeai în somn şi ai cerut să ţi-l aduc. Aşa că am coborât sacul cu jucării din pod.
Maria îi zâmbi mai întâi mamei apoi păpuşii. Acum ştia ce va face cu jucăriile...
A doua zi îşi întâlni prietenii pe maidanul de pe malul râului. Circul plecase din oraş iar ei îşi aminteau momentele petrecute printre baloane, muzică şi scamatori. Reţinută la pat de febră, Maria nu văzuse spectacolul. Cu gândul la un vis trecut, urmărea entuziasmul lor.
- Aţi văzut? strigă Ioana. Clovnul era femeie!
- Cum să fie! N-ai văzut ce pantofi mari avea? Şi ce corp uriaş! Era bărbat! Spune tu, Maria, ce este clovnul?
- Un fel de înger...
Privirea îi căzu pe obiectul din iarbă. Se aplecă să îl ridice. Când îl apăsă, nasul roşu din plastic scoase un sunet caraghios, asemeni unui claxon răguşit. Zâmbi.
Ştia că în drumul spre casă va trece pe la „locul ei pentru gânduri” şi va aprinde două lumânări: una pentru suferinţa puiului de leu şi cealaltă pentru iubirea din primăvară... mai trăia doar în ea...

Toamnă fără tine

2008-10-06T23:21:00.002+03:00

Nu te îngrijora – ţi-am spus – toamna asta e doar o pastişă
ne-au rămas multe frunze
chiar dacă galbene (oricum nu mai e timp de nuanţe)
în insectar fluturii mai dau din aripi
visând zboruri neterminate
iar petalele trandafirilor noştri sunt cuminecături
care ne apropie de cer...

Plec – mi-ai răspuns – paşii tăi îmi lasă urme peste lume
stelele mele strălucesc în fântâni nu în cer
de infern şi de rai
dragostea râde deopotrivă oricum...

Nu apucasem să-ţi spun
dacă ai fi rămas Dumnezeu ar fi creat iubirea pentru noi
să ne răsplătească aşteptarea
dar în ruptura asta de timp
am rămas cu toamna
şi dacă Dumnezeu nu a plâns niciodată
de unde să ştie cum să-mi şteargă lacrimile?

Trebuia...

2008-09-30T22:02:00.011+03:00

-scrisoare pentru sufletul meu-

Pândesc fătul ce iese din mine... o naştere singuratică pângărind, cu un strigăt roşu de viaţă, albul tăcut al zăpezii. Îl iau în palme, atentă să nu-l pierd printre degete... aşa, cum se pierde nisipul care, măsurându-se cu timpul, se transformă într-o vremelnică dâră de praf. Apoi îl duc cu grijă la gură ca într-un sărut al trădării...
Şi nici nu aştept să cânte cocoşul... îl aştern la picioarele Lumii...
*
Ridic privirea şi văd muntele. Sălbăticiunea din mine colindă pe potecile lui, printre tufe de soc şi scorburi în care s-au ascuns poveştile. Şi visează la timpul când va privi muntele de sus... Uneori îmi face cu mâna încercând să-mi spună că asta e libertate, nu trădare şi... îmi zâmbeşte?... e atât de departe că nu mai disting... Trebuia să îi spun că poveştile de dragoste sunt deseori năclăite de setea de putere, că fiecare vrea să se aşeze deasupra, să dicteze trăiri, sentimente, zvâcniri... Trebuia să îi spun că zâmbetele sunt doar măşti care ascund rânjete hidoase ori lacrimi rămase în gât... Că iubirile sunt perfecte şi că perfecţiunea nu există... şi că strigătele cele mai puternice nu se aud... Trebuia...
Dar îmi face cu mâna, iar mâna îi e strigăt... de bucurie?... e atât de departe că nu mai disting...
Cocoşul cântă şi peste ochi mi se zbat două aripi... acum ştiu că trebuia să îl chem înapoi...
*
Noaptea îmi aşază gheara pe piept... ca să ştiu ce m-aşteaptă dacă îndrăznesc să visez cuvinte colorate... îmi mai rămâne timp doar cât să mă mai caut prin buzunare de câteva vise uitate... pentru când se va face frig... Închid ochii şi visez acelaşi munte, de sus în jos... ca şi cum aş fi înger...
*
Acum ştiu că oricât am încercat să cresc, poteca asta miroase tot a soc şi a scorburi în care s-au ascuns poveştile.
*
Îmi fac pernă din tăceri şi aştept dimineaţa...

Visul

2008-09-20T18:00:00.003+03:00

legendă încurcată...

Se făcea că...
Lăsă în urmă tufele de trandafiri, mângâindu-l cu privirea pe cel cu petale mov, căruia frumuseţea îi insuflase viaţă, aşa cum făcuse demult cu Galateea.
După ce ieşi pe poartă se înălţă pe piatra rotundă pentru a o putea zăvorî. Ştia că o Iliadă este mereu urmată de o Odisee şi îşi sechestră astfel visul, pe post de Penelopă... pentru când va reveni...
Apoi îşi puse piatra în buzunar cu gândul la Infern. Poate va avea nevoie de ea, cândva... mai ales că îşi amintea că îl mâniase parcă, pe Zeus...
La început paşii îi erau mici şi nesiguri, plouase mult în ultima vreme şi noroiul îi trăgea picioarele spre înapoi, dar curând ajunse la râu. Aici ştiu imediat ce are de făcut: o luă la dreapta de-a lungul apei, alegând să curgă împreună cu timpul iar nu împotriva lui...

Din când în când se trezea, bucurându-se că mai are timp pentru vise...

Când ajunse la dudul cu trunchiul gros văzu creanga pe care îşi legănase copilăria. Îşi întinse mâinile şi se prinse de ea. Cuprinzând lemnul, pendulând între cer şi pământ, peste apă... trebuia să găsească focul...
Aşa că îşi urmă calea, simţind că prinsese puteri, că indiferent ce ar fi fost ele, acele ridicături de pământ peste care trecea îi păreau simple muşuroaie. Iar podul, oricâte temeri i-ar fi produs până atunci, îl trecu zâmbind şi fredonând o melodie veche, fără să-i pese de luminiţele care străluceau reci în undele apei. Doar când îşi aminti de Lorelei avu o strângere de inimă... dar asta era, oricum, altă poveste...
Apoi trecu peste dunele de nisip simţindu-şi picioarele mai puternice şi luă pieptiş, coasta. Când ajunse sus, se hotărî să meargă spre lumină... altfel Apolo s-ar fi putut răzbuna...

Din când în când se trezea, bucurându-se...

Dealul din stânga era presărat cu cruci albe ca nişte semne de nemurire peste ceea ce a fost cândva, muritor... Dealul din dreapta era presărat cu acoperişuri roşii ca nişte trecătoare semne aşezate peste nemurirea pământului... Ştiu atunci că e între viaţă şi moarte iar drumul pe care mergea era Styxul şi se gândi că, poate, ar trebui să se scalde în ţărâna lui. Se răzgândi apoi, amintindu-şi că ţărâna nu-i va putea acoperi călcâiul... iar călcâiul îi era însuşi sufletul...
Drumul era străjuit acum de plopi înalţi şi se întrebă dacă Sfinxul stă pe margine şi trebuie să privească fiecare frunză pentru a-l ghici... sau aşteaptă undeva, în mijlocul drumului, nerăbdător să pună întrebarea...
Lăsă asta în mâna destinului, repetându-şi însă obsesiv răspunsul, ca pe o poezie pregătită pentru serbare: omul! omul!

Din când în când se trezea...

Apoi ajunse într-un loc pustiu şi atunci ştiu că încurcase legendele... Nu de aici trebuia să fure focul... doar dacă Sfinxul nu-i pusese, cumva, altă întrebare şi greşise răspunsul...
Îşi verifică buzunarul: piatra era acolo şi acum trebuia să se întoarcă împreună cu Sisif... Îl văzu pe Ianus arătându-i cele două sensuri de curgere... Dar care era trecutul şi care viitorul? Dacă se întoarce, înseamnă că alege trecutul... doar că acest timp începe acum... aşa că ar putea fi, totuşi, viitorul...
Pentru că Ithaca e rămasă în urmă... iar Odiseea continuă cu viitorul ce urmează să se întâmple: întoarcerea spre acel ţărm...

Din când în când...

Din poveştile mele...

2008-09-12T11:18:00.005+03:00

I. -o mână întinsă-

Din difuzoarele supermarmarketului răsunau acordurile unei melodii vechi pe care nu o putea identifica foarte exact. O surprinse doar că asculta asemenea acorduri în timp ce privea termenul de garanţie al iaurtului... La raionul de „menaj”, un raft îi atrase în mod deosebit atenţia: animăluţe de pluş, de la elefănţei ciudat coloraţi până la şoricei mai mari decât urşii o îndemnau, printr-o etichetă roşie lipită pe lăbuţa stângă, să-i atingă... Elefănţica în rochiţă roz îi zâmbea prea frumos, aşa că... O altă muzică inundă zona din jur... Elefănţica începu să se rotească dansând pe melodia ce-i pulsa din interior...
Fetiţa făcu ochii mari şi zâmbi. Apoi întinse mânuţa către toate mânuţele stângi care aşteptau... Ea se făcu mică, mică, aşa cum fusese atunci pe scenă când, după ce recitase atât de frumos poezia, nu mai găsise fanta din cortină pentru a intra în culise, alături de colegi... ce lungi fuseseră acele fracţiuni de secundă în care, după aplauzele pentru poezie, sala izbucnise în râs văzând stângăcia ei! Dacă ar fi fost o furnică s-ar fi putut strecura pe sub cortina grea pe care mânuţele ei nu o putuseră ridica, atunci... În culise râdeau toţi, în frunte cu doamna educatoare... numai ei i se încurcau imaginile din cauza lacrimilor care o tot însoţeau peste tot...
Şi acum era mică, mică... doar că animăluţele care dansau în jurul ei râdeau altfel decât oamenii... erau fericite că ea le întinsese mâna, făcându-le să cânte şi să danseze... oamenii nu ştiu întotdeauna ce să facă atunci când li se întinde o mână...
-Cineva de la „menaj” să se prezinte pe raion!
Vocea din difuzor o făcu să tresară. Pe raft, jucăriile răsturnate îşi mişcau agonic părţi de trup acoperit cu pluş...
-Pot să vă ajut cu ceva?
Băiatul o privea întrebător şi avea pe tricou o bulinuţă galbenă (responsabilă cu starea emoţională, cum îi plăcea ei să spună) sub zâmbetul căreia scria: „vă ajut cu plăcere”.
-Daaaa... fetiţa... era aici...
-Nu vă faceţi griji, anunţăm imediat prin...
-Adică nuuuu... nu chiar aici... demult...
Se îndepărtă, sub privirile nedumerite ale celor din jur.
Ajunsă acasă, se întinse pe pat... Închise ochii simţind aceeaşi apăsare atât de cunoscută.
Urâţica o privea de pe noptieră, zâmbitoare şi complice...
Se făcea că...

Înger de toamnă...

2008-09-10T14:31:00.001+03:00

Stau – cu îngerul meu demodat – pe piatră, pe marginea râului. Par a fi râul şi piatra pe care ştiam că mă lăsase barza demult, într-o dimineaţă de iarnă cu zăpezi cum doar în trecut erau... şi, poate, mai sunt şi în poveşti...
Chipu-mi vrea s-o ia la vale, cu apa grăbită la întâlnirile cu alte ape... cu alte timpuri... Dar imaginea e prinsă de realitatea care sunt. Contopite cu atât amar de apă, lacrimile nu se mai văd... un chip făcut din ape...
Doar zâmbetele au puterea să pătrundă dincolo de ele... dincolo de mine...
-E frumoasă şi toamna, îmi spuse.
Îmi întorc privirea şi îl văd: stă cuminte, cu picioruşele apropiate ca la şcoală şi cu palmele împreunate în poală. Îşi ţine aripile la spate şi mă priveşte întrebător.
Îi zâmbesc. Îngerii nu-şi murdăresc niciodată rochiţele albe.
E destul de cald dar pietrele se încălzesc greu... şi el e desculţ... mă întreb dacă nu i s-o fi făcut frig...
-De ce stai aici? Îl întreb, privind cerul încă senin dar mai puţin albastru decât astă-vară.
-Nici tu nu eşti în altă parte, acum...
Mă întorc la chipul meu tremurat. Un peşte îmi lasă o dâră peste ochi în alunecarea lui spre înapoi... „cercând să prindă un peşte al vederii” îmi vine în minte, dar mie timpul nu mi-a smuls încă, ochii... bietul Nichita... Mă gândesc la primăvara mea fără înger... Nini... În toamna de acum, eu am îngerul lângă mine...
Îl privesc din nou. Se opreşte din visare aşteptând să-i vorbesc. Îi întind mâna şi el răsuflă uşurat când ne ridicăm amândoi de pe pietrele reci.
Apele mele au luat-o cu râul la vale...
Apele lui udă seminţele toamnei pregătind o nouă primăvară...
Pentru că - uneori - şi îngerii plâng...

Pentru mine...

2008-09-08T14:49:00.007+03:00

Cuvintele acestea sunt pentru mine...
Câteva visuri uitate prin iarbă şi ţârâitul obsedant al greierilor... fluturii care nu-şi mai găsesc locul şi păsările tot mai tăcute... toamnă...
Ca lumânările... mai întâi ne aprindem la un capăt cu bucuria copilului care aprinde beculeţe în pomul de iarnă, dând lumini de mister colţului de cameră... colţului de viaţă...
Uneori pâlpâim, alteori ardem frenetic, ca şi cum vrem să ne măsurăm puterile cu soarele, şi ne distrăm privind umbrele ce le facem în jur... Parcă ne-am juca de-a Dumnezeu: să hotărăşti ce merită luminat şi ce trebuie acoperit cu umbre... Şi apoi, într-o zi, ne trezim că nu mai avem putere să hotărâm nimic, nici măcar să mai luminăm pentru noi...
Ne rămâne cerul... căutând să-l privim în ochi pe Dumnezeu... şi să-l mustrăm că ne-a uitat, poate...
Dar suntem singurii vinovaţi...

Cuvinte...

2008-09-07T12:23:00.001+03:00

Cuvinte...
Cuvintele mele sunt aproape tăceri, acum...
Sunt o gară tristă din care au plecat, unul câte unul, toate trenurile... Încă mai aud şuierul ultimei locomotive dincolo de copacii ce au început să se dezbrace...
Peronul pustiu îmi este mărginit de cele două fântâni care au inundat dalele sparte... apa se scurge printre şinele care nu mai duc pe nimeni, nicăieri...
Poate îmi voi face, aici, o grădină... poate... cine ştie?...